Biografie Ramana Maharshi

Viața timpurie

Arudra Darshanam este un festival care sărbătorește manifestarea lui Shiva ca Nataraja, Zeul Dansului Cosmic. Pe data de 29 Decembrie 1979 era sărbătorit cu mare ardoare în templul Bhuminatha din Tiruchuzhi, în sudul Indiei,. Icoana decorată a Zeului Shiva era purtată într-un cadru festiv de-a lungul străzilor până noaptea târziu. Exact când icoana lui Shiva reintra în templu, pe 30 decembrie, la ora 1 noaptea, primul strigăt al unui baiețel nou născut a fost auzit într-o casă din apropierea templului. Norocoșii parinți erau Sundaram Iyer și soția sa Alagammal. Copilașul a primit numele de Venkataraman și a fost cunoscut mai târziu ca Bhagavan Sri Ramana Maharsi. Exact în momentul nașterii, o femeie cu vederea slabă, a exclamat că noul născut era învăluit de lumină.

Copilăria timpurie a lui Venkataraman a fost relativ normală, el alăturându-se celor de vârsta sa în distracții și năzbâtii. Când Venkataraman avea in jur de 6 ani el făcea bărci de hârtie folosind un acte oficiale ale tatălui său, și le punea să plutească pe apă. Dar când tatăl său l-a certat el a plecat de acasă. După o căutare de lungă durată, preotul templului l-a găsit pe  Ramana Maharshi pitit în spatele unei statui, cea a Mamei Divine. Încă de la o vârstă fragedă el a căutat mângâierea în Prezența Divină, atunci când era supărat de lume.

Venkataraman a terminat școala elementară în Tiruchuzhi după care a fost mutat în Dindigul pentru continuarea studiilor. În anul 1892 tatăl său a murit iar familia s-a dezbinat. Ramana Maharshi și fratele lui mai mare au  locuit cu unchiul lor din partea tatălui, Subbier, în Madurai, în timp ce ceilalți doi frați mai mici au continuat să trăiască cu mama lor. Inițial Venkataraman a mers la gimnaziul “Scott” iar mai târziu la Liceul “Misiunea Americană”.

Venkataraman prefera să facă sport, cu prietenii săi, în loc să își facă temele. El avea o memorie uimitoare care îl ajuta să repete o lecție, pe care o citea numai o singură dată. Singurul lucru anormal în legatură cu el în acele zile era somnul lui extrem de adânc. Dormea atât de adanc încat era foarte greu de trezit. Cei care nu aveau curajul să îl provoace, din punct de vedere fizic, în timpul zilei veneau în timpul nopții, îl scoteau afară din pat și îl băteau strașnic în timp ce el dormea. Toate aceste lucruri care se întâmplau seara, pentru el erau vești noi dimineața.

Tânarul Venkataraman a auzit prima dată că Arunachala este o regiune geografică după ce a întrebat  o rudă: “De unde veniți?” Ruda a răspuns: “De la Arunachala.” Tânarul a exclamat tulburat: “Ce? De la Arunachala? Ce este asta?” Ruda, mirată de necunoașterea tânărului, i-a explicat că Arunachala este același lucru cu Tiruvannamalai. Ramana Maharshi se referă la acest incident în imnul său către Arunachala, compus mai târziu:

“Ah! Ce surpriză! Arunachala arată ca un Deal fără de simțuri. Acțiunea sa este misterioasă, dincolo de înțelegerea umană. Încă de la vârsta inocenței, în mintea mea a strălucit în mintea mea că Arunachala era ceva ce depășea măreția, chiar și atunci când am aflat prin altcineva că era același lucru cu Tiruvannamalai, nu am realizat semnificația acestui lucru. Când m-a atras la ea mi-a liniștit mintea, și am venit mai aproape și am văzut-o stând nemișcată.” (Opt Strofe pentru Arunachala)

După ceva vreme el a citit pentru prima dată Periyapuranam, istoria vieților celor 63 de sfinți. A fost copleșit de o surprindere plină de extaz că era posibilă o așa iubire, credință și pasiune divină. Povestea renunțării ce conduce la Uniunea Divină l-a încîntat și l-a lăsat cu o recunoștiință extatică și cu o dorință de a îi imita pe sfinți. Începând cu acel moment, un curent de conștiință a început să se trezească în Ramana Maharshi, așa cum relatează cu simplitatea lui caracteristică: “Prima dată am crezut că era un fel de febră, însă am hotărât că dacă febra este atât de placută, o să o las să rămână.”

Experiența Morții

Punctul de cotitură în viața lui Venkataraman a venit în mod spontan în mijlocul lui iulie 1896. Într-o după amiază, tânărul, fără niciun motiv aparent, a fost copleșit de o bruscă și violentă frică de moarte. Ani mai târziu Ramana Maharshi a povestit această experiență, după cum urmează:

“S-a intâmplat aproximativ cu șase săptămâni înainte de a părăsi definitiv Madura, când în viața mea a avut loc o schimbare importantă. S-a întâmplat total pe neașteptate. Stăteam într-o cameră de la etajul intâi al casei unchiului meu. Foarte rar am avut vreo boală, ba mai mult, în acea zi nu era nimic în neregulă cu sănătatea mea, dar dintr-o dată m-a cuprins o violentă frică de moarte. Nimic din starea mea de sănatate nu ar fi putut fi responsabilă pentru acea frică de moarte și nu am încercat să mi-o explic sau să cercetez dacă ar fi fost vreun motiv. Tot ce am simțit a fost “Acum voi muri” și am început să mă gândesc ce pot face în acea privință. Nu mi-a trecut prin minte să consult un doctor, rudele sau prietenii. Am simțit că trebuie să rezolv problema eu însumi, atunci și acolo.

Șocul fricii de moarte mi-a tras mintea spre interior și mi-am spus în minte, fără rostirea cuvintelor, “Acum moartea a venit; ce inseamnă asta? Ce este acel ceva care moare? Acest corp moare.” Și dintr-o dată am dramatizat apariția morții. M-am întins pe podea cu membrele întinse și înțepenite , lucruri care ar indica semnele morții,  imitând un cadavru pentru a da mai multă realitate introspecției. Mi-am ținut respirația și buzele strâns lipite, în felul acesta niciun sunet neputând să iasă, nici măcar cuvântul “Eu” sau orice alt cuvant care s-ar fi ivit. “Ei bine, mi-am spus mie însumi, acest corp este mort. În această poziție, înțepenit, el va fi purtat către locul de incinerare, va fi ars și va ajunge cenușă. Dar odată cu moartea corpului, Eu sunt mort?  ‘”Eu” sunt corpul? El este tăcut și inert însă simt o forță puternică a personalității mele și chiar vocea  “Eu”-lui din  mine, separat de corp. Asta înseamnă că eu sunt Spiritul care transcende acest corp. Corpul moare, însă acel Spirit care îl transcende niciodată nu poate fi atins de moarte. Asta înseamnă ca eu sunt Spirit nemuritor.” Toate aceste trăiri nu au fost doar un gând monoton; m-au fulgerat intens ca un adevar pe care l-am perceput direct, aproape fără a implica procesul gândirii. “Eu” era ceva foarte real, singurul lucru real din starea mea prezentă și toată activitatea conștientă conectată cu corpul era centrată pe acel “Eu”. Din acel moment „Eu”-l sau Sinele s-a concentrat pe sine însuși cu o fascinație puternică. Frica de moarte a dispărut pentru totdeauna. Absorbția în Sine a continuat neântrerupt din acel moment. Alte gânduri pot veni sau pleca, ca notele diferite ale unei muzici, dar “Eu-l a început să fie continuu, precum o notă sruti care subliniază și amestecă toate celelalte note. Înainte de acea criză, percepută ca frica de moarte, nu am avut o percepție clară a Sinelui meu și nu am fost conștient atras de el. Nu am simțit un interes direct sau perceptibil în el, cu atât mai puțin orice înclinație de a sta permanent în el.”

Efectul experienței morții a adus o schimbare completă în interesele și aspectul lui Venkataraman. A devenit blând și supus fără nicio plângere sau tendințe de răzbunare față de tratamentele nedrepte. Mai târziu a descris starea sa:

“Una dintre caracteristicile noii mele stări a fost schimbarea atitudinii față de Templul Meenakshi. Înainte obișnuiam să merg acolo ocazional cu prietenii și să privesc la imagini, puneam cenușă sacră și vermillion-ul pe frunte, întorcăndu-mă acasă aproape neatins în interior. Dar după trezire mergeam acolo aproape în fiecare seară. Obișnuiam să merg singur, și să stau nemișcat pentru o bună bucată de timp în față unei imagini a lui Shiva, Meenakshi sau Nataraja și cei 63 de sfinți copleșit fiind de valuri de emoții.”

Călătoria spre casă

Pe 29 august, în timp ce lucra la o temă de gramatică, Venkataraman a realizat dintr-o dată inutilitatea a ceea ce făcea, a împins hârtiile și așezat în poziția lotusului a intrat în meditație profundă. Fratele său Nagaswami, care îl observa, a remarcat cu sarcasm, “La ce folos sunt toate astea pentru unul ca ăsta?” Ramana Maharshi și-a dar seama de adevărul criticilor fratelui său și s-a hotărât să plece în secret de acasă. S-a ridicat în picioare și a părăsit casa cu scuza că trebuie să meargă la școală. Fratele lui i-a dat 5 rupii să îi plătească taxa școlară, în mod inconștient asigurându-i de fapt resursele materiale necesare pentru călătoria lui Ramana Maharshi. Venkataraman (Ramana Maharshi) a oprit 3 rupii și a lăsat cele 2 rupii rămase cu următoarea notă:

“ Căutarea tatălui meu, supus fiind poruncii Sale, a început de aici. Această este numai îmbarcarea spre o aventură spirituală. De aceea nimeni nu trebuie să se necăjească pentru acest lucru. Nu este necesară cheltuirea banilor pentru a urmări asta. Taxa ta școlară nu a fost încă plătită. Alăturat sunt două rupii. Astfel____________”

 Providența l-a ghidat pe Venkataraman în călătoria sa spre Arunachala, cu toate că el a ajuns târziu la gară, trenul a avut și el întârziere. A cumpărat bilet pentru Tindivanam, care conform unui atlas vechi, părea să fie cel mai apropiat loc de Tiruvannamalai,. Un moulvi (expert în legea islamică), din compartimentul lui, a observat tânărul Brahmin care stătea alături de el ca fiind în contemplație adâncă. Moulvi a intrat în conversație cu el, informandu-l că a fost deschisă o linie nouă spre Tiruvannamalai din Villupuram.

În jur de ora trei dimineață trenul a ajuns în Villupuram. Decis să meargă pe jos restul drumului, Venkataraman a mers în oraș să caute strada ce duce spre Tiruvannamalai. Dar i s-a făcut foame și a mers la un  mic restaurant, unde a trebuit să aștepte până la prânz pentru a fi servit. Patronul restaurantului a privit cu interes acest tânăr băiat brahmin cu pielea deschisă la culoare, păr negru lung și ondulat, cu cercei de aur în urechi, cu o față radiind inteligență și neavând niciun bagaj sau posesiune. După ce a terminat de servit prânzul tânărul i-a oferit 2 annas; dar proprietarul restaurantului a refuzat categoric. Venkataraman s-a întors la gară, unde a cumpărat un bilet până la Mambalapattu, atât cât i-au permis banii rămăși.

 Venkataraman a sosit în Mambalapattu după amiază. De aici a început călătoria pe jos până la Tiruvannamalai și către seară a ajuns în apropierea orașului Tirukoilur. Din apropierea templului Arayaninallur, construit pe o stâncă înaltă, se poate vedea Dealul Arunachala, foarte slab, datorită distanței. Nefiind conștient de acest lucru, a intrat în templu și s-a așezat. Acolo a avut o viziune – o viziune a unei lumini orbitoare care a cuprins întregul loc. Ramana Maharshi a căutat sursa acelei lumini sanctuarul interior al templului. Nu a găsit nimic. Lumina a dispărut după ceva vreme.

Venkataraman a continuat să stea într-o stare de meditație adâncă, până când a fost deranjat de preotul templului care venise să închidă ușile. Ramana Maharshi a urmărit preoții până la templul următor, unde a intrat iarăși într-o adâncă meditație. După ce și-au încheiat îndeplinirea sarcinilor, preoții l-au deranjat încă o dată și i-au refuzat cererea pentru mâncare. Toboșarul templului a intervenit și i-a oferit porția sa de mâncare primită de la templu. Când Venkataraman a cerut apă de băut a fost îndrumat către o casă din apropiere. Pe drum către acea casă a leșinat și a căzut pe pământ. Câteva minute mai târziu s-a trezit și a văzut un grup de oameni adunați în jurul lui, privindu-l curioși. A băut niște apă, a mâncat ceva și apoi s-a întins și a dormit.

Dimineață următoare era 31 august, ziua de naștere a lui Krishna, numită Gokulashtami. Venkataraman și-a reluat călătoria ajungând la casa lui Muthukrishna Bhagavatar. Stăpâna casei l-a servit cu o masă bogată și l-a ținut acolo până la prânz. Apoi el a cerut gazdelor sale ceva bani cu împrumut în schimbul cerceilor lui de aur. Banii i-au fost dați cu toată plăcerea împreună cu un pachet de prăjituri preparate pentru Sri Krishna. Aflând că nu era niciun tren până în dimineața următoare Ramana Maharshi și-a petrecut noaptea în gară.

 Era în dimineața zilei de 1 septembrie 1896, trei zile după ce a părăsit casa, când Venkataraman a sosit în stația Tiruvannamalai. Cu pași grăbiți și cu inima tresăltându-i de bucurie s-a îndreptat direct către Marele Templu. Într-un sem tăcut de bun-venit, porțile celor trei ziduri înalte și toate ușile, chiar și cele ale altarelor interioare, erau deschise. Nu era nimeni înăuntru, așa că a intrat în altarul interior și a stat copleșit în față tatălui Său, Arunachala. “Am venit la chemarea ta, Dumenzeule. Acceptă-mă și fă cu mine ceea ce dorești.”

La Arunachala

Sri Ramana Maharishi a locuit în diferite locuri din Tiruvannamalai și apoi în mai multe peșteri de pe Dealul Arunachalei până când în cele din urmă s-a stabilit la ceea ce a ajuns să fie numit Sri Ramanasramam, unde a locuit până la Mahanirvana sa, în luna aprilie, 1950. El nu a luat sannyasa oficial (stadiul de viață de renunțare) și nici nu a pretins niciodată că are discipoli. Din ziua în care a ajuns, în 1896, până la Mahanirvana lui, Ramana nu a părăsit iubita lui Arunachala.

Primul loc în care Ramana a rămas în Tiruvannamalai a fost marele templu. Timp de câteva săptămâni, el a rămas în sala de o mie de stâlpi. Dar el a fost curând tulburat de niște copii derbedei, care au aruncat cu pietre în timp ce stătea în tăcere. El s-a mutat într-o pivniță subterană cunoscută sub numele de Patala Lingam, unde care lumina soarelui nu putea pătrunde niciodată. Fără să se miște, el a stat profund absorbit în sine și nu avea cunoștință că era mușcat de către furnici și paraziții care erau acolo.

Dar băieții derbedei au descoperit foarte repede locul de retragere , iar în timpul lor liber aruncau cu pietre în tânărul Brahmana Swami, cum era numit Ramana Maharshi atunci. La acea vreme în Tiruvannamalai trăia un renumit Swami, numit Seshadri Swamigal, care stătea uneori de pază, și îi alunga pe derbedei. Tânărul era atât de absorbit în strălucirea Extazului, încât el nici nu și-a dat seama, atunci când unii devotați ai lui, au venit în cele din urmă, l-au scos din pivniță și l-au adus la altarul Subrahmanya din apropiere. Timp de aproximativ două luni a stat în acel altar neacordând nici o atenție nevoilor sale corporale. Ca să îl facă să mănânce, trebuia să i se pună forțat mâncare în gură. Din fericire, cineva a fost întotdeauna acolo să aibă grijă de el. Ramana Maharshi apoi s-a mutat în diverse grădini, livezi și altare în imediata apropiere. Era într-o livadă de mango, departe de templu, unde unchiul său patern, Nelliyappa Aiyar, de la Manamadurai, l-a găsit. Nelliyappa Aiyar a încercat din răsputeri să-și ia nepotul împreună cu el la Manamadurai, dar tânărul înțelept nu răspundea. El nu a arătat nici un semn de interes pentru vizitator. Așa că, Nelliyappa Aiyar, s-a întors dezamăgit la Manamadurai. Cu toate acestea, el a transmis vestea lui Alagammal, mama lui Ramana.

Mama sa a mers mai târziu la Tiruvannamalai, însoțită de fiul ei cel mare Nagaswamy. Ramana Maharshi trăia atunci în Pavalakkunru, în partea estică a Arunachalei. Cu lacrimi în ochii, Alagammal și-a înduplecat fiul să se întoarcă cu ea, dar pentru Ramana Maharshi nu a existat nici o cale de întoarcere. Nimic nu-l putea mișca – nici măcar lacrimile mamei sale. El a tăcut și a șezut nemișcat. Un devotat, care a observat străduința mamei timp de mai multe zile, i-a cerut lui Ramana Maharshi să scrie cel puțin ceea ce avea de spus. Înțeleptul a scris pe o bucată de hârtie:

Divinul are sub control soarta sufletelor, în conformitate cu faptele lor din trecut. Ceea ce este destinat să nu se întâmple, nu se va întâmpla, încearcă cât de mult vrei. Ceea ce este destinat să se întâmple, se va întâmpla, orice ai face nu îl poți opri. Acest lucru este sigur. Cel mai bun drum, prin urmare,este să rămâi tăcut.

Abătută, mama s-a întors la Manamadurai. Cândva, după acest eveniment, Ramana a început să trăiască în diferite peșteri ale Arunachalei. Pestera unde Ramana a ramas cea mai lunga (17 ani), Peștera Virupaksha, se află pe versantul sud-est. În primii ani de pe Deal, Ramana, a fost cea mai mare parte tăcut. Strălucirea lui a atras deja un grup de devotați din jurul lui. Nu numai căutătorii Adevărului au fost atrași de el, ci și oameni simpli, copii și chiar animale. Copiii mici din oraș se urcau pe deal la Peștera Virupaksha, stăteau lânga el, se jucau în jurul lui, și apoi întorceau acasă foarte fericiți. Veverițele și maimuțele vor veneau la el și mâncau din mâna lui.

Mama lui Ramana Maharshi l-a vizitat, din nou, de mai multe ori. Cu o ocazie, ea s-a îmbolnăvit și a suferit timp de câteva săptămâni, cu simptome de febră tifoidă. În ciuda notei sale anterioare despre inevitabilitatea destinului, Ramana compus un imn în limba Tamil, o rugăciune către Arunachala, să o vindece de boala ei. El a aratat, de asemenea, o mare grijă în a îi da asistență medicala, pentru a-și recupera sănătatea. Primul vers al imnului este, după cum urmează:

Oh, Medicina sub forma unui deal, care a apărut pentru a vindeca boala tuturor nașterilor care vin în succesiune ca niște valuri! Oh Doamne! Este de datoria ta de a o salva pe mama mea, care privește doar picioarele Tale ca fiind singurul refugiu al ei, prin vindecarea febrei ei.

Alagammal și-a revenit și s-a întors la Manamadurai. La începutul anului 1916 Algammal a revenit la Tiruvannamalai, hotărâtă să-și petreacă restul vieții cu Ramana. Puțin mai târziu, fiul ei cel mai mic, Nagasundaram a urmat-o. La scurt timp după sosirea mamei sale, Ramana s-a mutat de la Virupaksha la Skandasramam, un pic mai sus pe deal. Aici Mama a primit o educație intensă în viața spirituală. Ea a început să gătească pentru grupul mic de devotati, care au fost cazați acolo. Nagasundaram a devenit un sannyasin, asumându-și numele Niranjanananda Swami.

În 1920 sănătatea mamei s-a înrăutățit și Ramana a vegheat-o cu cea mai mare grijă și afecțiune, uneori, petrec nopțile fără să doarmă, stând cu ea. Finalul ei a venit în 1922 și Alagammal a obținut Eliberarea în momentul morții, prin efortul și harul fiului ei. Așa cum tradiția o cere în cazul unei ființe eliberate, corpul Algammal nu a fost incinerat, dar îngropat. Din moment ce nu sunt permise înmormântările pe Deal, ea a fost înmormantată la poalele sale pe latura de sud. Locul se afla la mai puțin de o oră de mers pe jos de la Skandasramam, iar Ramana obișnuia să meargă acolo frecvent, până într-o zi, când s-a stabilit pentru totdeauna. Astfel, Sri Ramanasramam a luat ființă. El a spus: „Nu m-am mutat de la Skandasramam din cauza voinței proprii. Ceva m-a pus aici și am ascultat. „

Ramanasramam

Așramul nu a apărut imediat. La început era numai un adăpost cu stâlpi din bambus și cu un acoperiș din frunze de palmier. În anii care au urmat numărul devotaților săi a crescut și donațiile au început să apără, astfel încât clădirile așramului au fost construite – sala în care Ramana Maharshi stătea, biroul conducerii, librăria, dispensarul, camera de oaspeți pentru bărbații care vizitau, și câteva bungalouri pentru vizitatorii ce stăteau mai mult. Un grup de sadhus (călugări celibatari) au întemeiat un grup la Palakottu, în partea vestică a așramului. Odată cu sosirea Vacii Lakshmi, un staul pentru vaci a fost construit, împreună cu o bucătărie mare pentru a face față numărului mereu crescând al vizitatorilor. Plăcerea inimii lui Ramana Maharshi era de a avea grijă de animale și de hrănirea oamenilor, în special pe sadhu și săracii. Cu timpul un templu propriu-zis a fost construit peste mormântul Mamei Alagammal, Templul Matrubhuteswara unde erau conduse ritualuri zilnice.

 Ramana Maharshi nu a permis niciodată ca vreo preferință să îi fie acordată. În sala de mese era foarte încăpățânat în legătură aceasta. Chiar și când îi era administrat vreun medicament sau vreo băutură tonică, el insista să fie împărțită cu ceilalți. Managementul asramului nu era grija lui. Dacă erau aununtate reguli, el era primul care le respecta, dar el însuși nu a făcut nicio regulă. Munca lui era pur spirituală: în mod tăcut el ghida mereu crescânda familie a devotaților care s-a adunat în jurul sau. Fratele mai mic al lui Ramana Maharshi, Swami Niranjanananda (Swami cel Mic) a devenit managerul așramului (Sarvadhikari). Concentrarea atenției tuturor era îndreptată către sala de meditație (Sala Veche) unde devotații stăteau cu Maharshi. Tăcerea dinamică a sălii era încărcată cu grația sa. În ochii săi strălucea iubirea divină și, când era necesar, cuvintele sale potente iluminau vizitatorii. Nu era vreo regulă ca fiecare trebuie să mediteze în vreun fel specific sau la o anumită oră. În cursul anilor timpurii, ușile erau mereu deschise și chiar și noaptea oamenii puteau veni să fie cu el.

“Preocupat” de faptul că trebuia să fie accesibil vizitatorilor la orice oră, Ramana Maharshi nu a părăsit așramul niciodată, cu excepția plimbărilor sale zilnice, dimineața și seara, pe Deal și la Palakottu (o colonie de sadhusi adiacentă așramului). În anii timpurii, câteodată făcea înconjurul muntelui (Giri Pradakshina).

În 1949 s-a depistat că Ramana Maharshi avea sarcom în brațul stâng. În ciuda îngrijirilor medicale speciale,  pe 14 aprilie 1950 a devenit evident că sfârșitul său fizic era iminent. Seara, devotații săi s-au adunat pe o verandă special construită pentru Bhagavan pe perioadă bolii, și au început să cânte “Arunachala Shiva” (Ghirlanda maritală a scrisorilor). La auzirea cântecului, ochii lui Rămână s-au deschis și au strălucit. El a zâmbit scurt cu o incredibilă blândețe. Din colțlurile ochilor sau s-au rostogolit lacrimi de fericire. Încă o respirație și asta a fost tot.

 În acel moment, la ora 20.47, ceea ce a apărut a fi o stea enormă pe cer, a traversat încet cerul, stingându-se în vârful nord-estic al Arunachalei. Mulți au văzut dâra luminoasă pe cer, chiar și cei din Bombay și au fost surprinși de apariția și traseul ei neobișnuit, asociind acest fenomen cu trecerea în neființă a Maestrului lor.

Din acea zi, puterea lui Sri Ramana Maharshi nu s-a diminuat câtuși de puțin. Adeseori vizitatorii așramului au remarcat: “Cineva poate simți foarte clar prezența lui!” Înainte ca Sri Ramană să părăsească corpul, devotații lui au mers la el și l-au implorat să rămână cu ei mai mult deoarece au nevoie de ajutorul său. El a răspuns “Plecați de aici! Unde pot merge? Eu voi fi pentru totdeauna aici!”

Share