Luptătorul pentru libertate-Papaji

      Mahatma Gandhi

Datorită interesului meu continuu faţă Krishna, nu m-am descurcat suficient de bine în școală pentru a merge la colegiu.

În schimb, la vârsta de optsprezece ani, am primit un loc de muncă ca vânzător ambulant. Mi-a plăcut foarte mult acest loc de muncă, pentru că mi-a dat posibilitatea de a călători peste tot India.Apoi, în 1930 (când Papaji avea douăzeci de ani) tatăl meu a decis că era timpul ca eu să mă căsătoresc. Nu-mi plăcea deloc ideea, dar pentru a evita o ceartă mare în familie, am fost de acord să mă căsătoreasc cu femeia pe care tatăl meu a ales-o pentru mine. Am devenit un familist, şi am avut o fiică și un fiu.

În următorii ani, interesul meu în politica naționalistă a concurat, temporar, cu interesul meu continuu pentru Krishna. Pentru a înțelege aceasta parte din povestea mea sunt necesare anumite informaţii despre condițiile în care lucram şi în care trăiam.

Anul 1930 a fost un an de neliniște politică. Dominaţia britanică asupra Indiei a fost contestată în multe feluri. Exista un sentiment că dacă ne-am organiza în mod corespunzător și am fi pus suficientă presiune asupra guvernului, am putea pune capăt ocupației coloniale. Gandhi, cel mai bine cunoscut dintre luptători pentru libertate, adoptase o campanie de non-cooperare și non-violență, în speranța că, dacă destui indieni ar fi refuzat să se supună ordinelor britanice, ar accepta că țara era neguvernabilă și să ne lase în pace (Papaji nu a acceptat această teorie deloc). Am fost și sunt un adept al acțiunii directe,  și am simțit că ar trebui să îi confruntăm pe britanicii cu un spectacol de forță. “Dacă unii oameni intră în casa mea, și pun stăpânire completă şi vor ca noi să ne supunem ordinelor lor, ce trebuie să facem?”, răspunsul gandhian ar fi, “Politicos le ceri să plece, și în cazul în care ei spun “nu”, refuză să te supui ordinelor lor”. Vedeam această abordare ca a fost fiind lipsită de curaj. În experiența mea, intrușii care și-au însușit proprietatea altcuiva nu ascultă cererile politicoase. Eu, prin urmare, am fost în favoarea scoaterii lor prin forță.

Dar cum să facem acest lucru? Britanicii erau foarte bine organizaţi și știam că un atac fizic direct nu ar face mai mult de ozgârietură în structura lor de putere. Am decis în schimb să capăt nişte abilităţi/puteri ce se obţin în urma practicilor yoghine și apoi să utilizez aceste puteri pentru a-i ataca pe britanici. Obişnuiam să vizitez cimitirul seara, ideea mea fiind că dacă aș putea să chem sufletele morților și să obțin control asupra lor, aș putea dezlănţui aceste forțe asupra britanicilor. Am reușit să convoc câteva spirite și chiar am reușit să le controlez suficient, ca să facă voia mea. Dar foarte repede mi-am dat seama că aceste entități aveau foarte puțină putere și că nu ar putea fi arme eficiente împotriva britanicilor (această practică, pe care Papaji a facut-o, era obișnuită la vremea respectivă în India).

Neinfricat, m-am alăturat unui grup de luptători pentru libertate care au decis să ia măsuri militare directe împotriva britanicilor. Noi am fost, în esență, un grup de sabotori al cărui scop a fost de a desfășura un război de gherilă prin atacarea militare obiective-cheie, economice și politice. Am fost instruit cum să fac bombe și așteptam cu nerăbdare ziua în care urma să văd o acțiune militară directă.

Cu toate că nu a fost implicat în mod direct, grupul nostru a fost responsabil pentru aruncarea în aer a trenului în care se afla viceregele, pe când acesta călătorea spre Peshawar. Echipamentele noastre erau un pic primitive, pentru că foloseam fitile în loc de detonare prin telecomandă de la distanță. Sincronizarea nu a fost suficient de bună și am aruncat în aer vagonul care era adiacent celui în care era viceregele. Viceregele a scăpat nevătămat.

Share