Uită de iluminare-Mooji

Uită de iluminare-Mooji

Satsang cu Mooji

Dublin, Irlanda 1 Aprilie 2005

Provocarea mea pentru voi: dacă n-ar trebui să faceți absolut nimic în legătură cu nimic?

Absolut nimic de făcut.

Da, fă o ceașcă de ceai, fiindcă asta nu te deranjează cu nimic. Orice ai de făcut, rezolvă. Răspunde la telefon, fă-ți programarea…

Dar nu e însoțit de această idee, că e ceva ce trebuie să fac pentru a fi stabil în conștiință,

Vă zic, e o capcană, uită de asta!

Dacă atingi ideea asta, o creezi instantaneu prin credință.

Apoi trebuie să crezi o altă idee ca s-o îndepărtezi pe prima.

Atunci de ce să nu înlături din start ambele idei și să rămâi unde ești?

Doar ești aici, în care tot ce apare, inclusiv senzația de spiritualitate…

Uită de spiritualitate!

Uită de iluminare,

și uită de tot.

Și uită și de „tine”.

Și ce rămâne aici?

Ceea ce nu poate fi înlăturat, rămâne.

E atât de… mai simplu decât simplu.

Uneori folosim prea mult facultățile intelectuale care au fost menite doar să te aducă să vezi, apoi își iau rămas bun, ți-au servit destul și acum pleacă.

Ești pur și simplu aici. Toată așa-zisa cunoaștere spirituală pe care o dobândim e doar o oglindă pentru ca Atemporalul să se vadă pe sine însuși.

Și pentru ce motiv?

Pentru niciun alt motiv decât că e fascinat de propria recunoaștere.

Nu văd că ideea că ceva ar fi dificil, care e o noțiune persistentă în psihicul expresiei umane a conștiinței, că trebuie să facem ceva ca să…

Uneori vorbim și despre o senzație că ar trebui să facem ceva precis. Așa că eu zic nu, nu există acuratețe în Sine. Sau: totul este Sinele.

Dacă renunți la toate noțiunile, la tot efortul de a încerca să ajungi undeva…

Pur și simplu aruncă-l chiar aici, ai puterea s-o faci. Dă-i drumul.

Ca și cum ai fi într-un restaurant plin de oameni, ciocnind paharele, și tacâmuri…conversații, și muzică… și totuși poți avea o conversație plăcută cu prietenul tău de la masă.

Fiindcă nu lași zgomotul să intre. Tot așa, nu lași să vină aceste gânduri că ar fi ceva ce trebuie să fac, ca să fiu mai mult prezent.

Iar din momentul în care ești fără acest gând…recunoașterea e aici.

Și știi ce?

Adeseori, momentul acestei recunoașteri e însoțit de un râs puternic.

Nu e nimeni care râde, doar râsul.

Pare prea simplu ca să fie adevărat, fiindcă…câte cărți, câte biblioteci, câte cd-uri, câți maeștri, câte povești… pot toate astea să indice spre această simplitate? Dumnezeule!

Ce glumă, ce chestie stranie!

Că eu pur și simplu sunt.

O totală acceptare a acestui adevăr mereu prezent se petrece în mod firesc.

Putem s-o numim grație, binecuvântare sau ce-o fi, dar pur și simplu se întâmplă.

Și această mișcare cum că ceva trebuie corectat…

Da. Uneori pot spune asta, pentru că…

Alteori pot spune:

 „Știi ce? Încetează asta și fă ailaltă.”

Și trebuie să fie acea flexibilitate, acea deschidere care e prezentă în ființă, ca să auzi și să vezi sensul ei pe moment, și tot să vezi că chiar dacă trebuie să faci ceva ca să vezi asta, de fapt nu trebuie să faci nimic

ca să fii asta.

Așadar ăsta e un fel de paradox care pare să se întâmple.

Iar noi suntem în mare parte agresați de acest gând că ceva ne stă în cale.

Da.

Așa că o să-ți spun: Da, pe moment aceste lucruri par să-ți stea în cale.

Și de asemenea te voi întreba: în calea a ce?

Și ce anume e martorul acestei senzații de obstrucție, fiind în calea a ce?

Am spus deja că conștiinta nu poate fi pe partea cealaltă a trecerii printr-un proces sau o practică, trebuie să fie acela, în care însăși ideea, străduința, primul gând, se întâmplă deja în Conștiintă.

Așa că orice călătorie de la acel gând mai departe se poate întâmpla doar în conștiință, dar nu te poate duce la conștiință ca scop. Este doar o descoperire a subiectului de către el însuși.

Și uneori, când citim asta și încercăm să exprimăm ceea ce nu se poate exprima cu adevărat prin cuvinte, nu poate fi atins sau conținut în cuvinte, cel mult poți spune din autoritatea de necontestat a recunoașterii, acele cuvinte sunt îmbibate cu un fel de prezență, ele au o putere în ele; au mai multă lumină în ele când vin din acea recunoaștere.

Atunci tu însuți ești și vederea și experiența, și totuși dincolo de ele, în același timp.

Nu poți explica asta și după cum am spus, nu trebuie să scrii o teză despre asta.

Este doar recunoașterea ta interioară, ceva foarte „privat”, să folosim acest cuvânt deocamdată.

Dar curăță, îndepărtează toate acele straturi de  „trebuie făcut”-uri și „nu trebuie făcut”-uri.

Și lasă adevărul în goliciunea sa, așa cum este, aici prezent acum.

Ce poate fi mai simplu ca asta?

Înainte chiar și de simplitate.

Tu ești asta.

Mințile nostre se bucură cu adevărat de această odihnă totală când mintea e într-o totală relaxare, adică nu poartă nicio intenție, nicio noțiune, că ar fi ceva de obținut pentru a fi ceva.

Este în mod spontan una cu sine.

Este Sinele însuși.

Da.

Aruncă noțiunea că ceva te împiedică să fii aceasta.

E doar o noțiune apărută în aceasta. Ce este aceasta?

Și cine există în afara acesteia ca s-o cunoască?

În aceasta, care suntem, aceasta nici măcar nu spune: eu sunt aceasta.

De asta am spus că ne scapă ceea ce e evident, pentru că ne preocupă vreo construcție despre ce trebuie să fie aceasta.

Atunci, privindu-ți mintea și condiționările te simți nevrednic – „nu merit asta”.

Te identifici cu ceea ce îți dă o senzație că ești „mai puțin de…”

Fiindcă atâta timp cât există o căutare, există un sentiment că ceva lipsește. ca atare, de aceea există căutarea.

Doar ești aici, în care tot ce apare, inclusiv senzația de spiritualitate…

Uită de spiritualitate!

Uită de iluminare,

și uită de tot.

Și uită și de „tine”.

Și ce rămâne aici?

Ceea ce nu poate fi înlăturat, rămâne.

Sri Mooji

Share