Nu acorda atât de multă importanță identității-Mooji

Nu acorda atât de multă importanță identității-Mooji

Londra Silent Intensive

08 Noiembrie 2014, Sesiunea 1

Nu ești aici ca să înveți,ci ca să înflorești.

Nu acorda atât de multă importanță identității

 [Interlocutor] Simțeam că m-am săturat de acel tip care vrea să fie special și care dorește să obțină recunoașterea din partea celorlalți și care e mândru de lucrurile pe care crede că le știe.

Dar el nu știe nimic.

Și mi-era atât de frică să vin aici să mă dezvălui în fața ta, în fața celorlalți, pentru că toată viața am fost o persoană foarte timidă,

și vreau să renunț la toate astea acum pentru că nu vreau asta.

Știu că nu sunt asta dar totuși atenția mea este îndreptată spre asta.

[Mooji] Îți consumă toată energia, nu-i așa?

E nevoie de multă energie ca să fii o persoană, nu e nevoie de nicio energie ca să fii sinele.

[I.] Da.

[Mooji] Nu-i așa?

[Mooji] E nevoie de multă energie ca să fii o persoană,nu e nevoie de nicio energie ca să fii sinele.

Cum putem măcar să demonstrăm asta?

Foarte des, în sfera noastră umană simțim un fel de presiune psihologică când întâlnim ființe care par să conteze pentru noi, chiar și cele pe care nu le-am mai întâlnit.

Devenim conștienți de noi înșine la modul psihologic.

Ca atunci când îndrepți aparatul foto către cineva,imediat începe să se comporte nenatural.

Ceva în interior se comportă așa, de asemenea.

Fără aparatul foto, doar aparatul prezenței cuiva.

Ne verificăm să vedem ce facem, și dacă dăm bine, dacă suntem

pe placul celorlalți, chestii din astea.

Așadar, este un efort. La un moment dat ajungem în punctul în care ai ajuns tu,

 „M-am săturat. Nu vreau să mai trăiesc așa.” Asta nu e viață.

[I.] Da. Eram în pat în noaptea aceea și nu puteam să adorm.

Și m-am gândit, treizeci și patru de ani… toată povestea asta ajunge.

Vreau să renunț acum la asta pentru că e povestea a ceea ce nu sunt.

Sunt încă atașat de asta, dar n-o mai vreau.

[Mooji] Ceva este atașat de asta. Nu fi atât de grăbit, pentru că

prea repede spunem: „Eu. Eu sunt atașat de asta.”

Și ne va lua un pic de timp să analizăm împreună să vedem dacă ceea ce spun este adevărat sau nu.

Pentru că e universal acceptat că acela care spune:

„Știi, m-am săturat de asta acum. M-am săturat! Vreau să fiu liber de asta!”

Asta e o dorință sinceră de a te debarasa de eu-l egotic.

Apropo, se pare că fiecare ființă vie, fiecare ființă umană cu siguranță,

a trebuit să guste această experiență.

Face parte din experiența noastră în această expresie corporală.

Trebuie să gustăm sentimentul de individualitate, de egocentrism, de autonomie și toate astea. Dar ideea e să știi cine ești în această experiență. Dacă te consideri ca fiind o persoană, doar un individ, o entitate psihologică, și crezi: „Eu sunt acest corp și sunt condiționarea mea”, va deveni o luptă să ieși din asta, chiar și când vrei să ieși din ea.

Ți se va părea: „Acum sunt gata să ies, de ce să nu fie ușor?” Pentru că de fapt n-ai fost pregătit niciodată să fii în ea.

Noi întotdeauna am suferit cumva în această stare, dar ai devenit conștient că suferi din cauza ei. Și când devii conștient că suferi din cauza ei, atunci vezi, asta poate continua la nesfârșit.

Se pare că poate s-o tot țină așa. Îmbătrânim, dar nu ne maturizăm.

Așadar la un moment dat se pare că, conștiința se satură să poarte

masca personalității

iar acum vrea să și-o dea jos.

[I.] Da, și acum munca mea n-are niciun rost pentru mine.

Sunt muzician profesionist. Cânt la violoncel și sunt profesor de muzică.

Toată viața mea asta a fost marea mea pasiune. Am petrecut multe ore, 6-7 ore pe zi cântând la violoncel, toată viața.

Și acum nu înseamnă nimic pentru mine. Nu știu de ce. Îmi place când cânt, dar atunci când nu cânt nici măcar nu-mi amintesc că sunt muzician.

Nu vreau să cânt, nu simt acea pasiune. Deci, pe de o parte sunt puțin cam… nu speriat, ci ciudat.

[Mooji] Acest lucru s-a întâmplat spontan, fără efort, sau voit?

[I.] Puțin câte puțin.

[Mooji] S-a îndepărtat câte puțin? Ăsta e un lucru bun.

[I.] Da. De obicei, când cânt în orchestră sunt în postura în care trebuie să dirijez secțiunea violoncel a orchestrei.

Și acum nu mai sunt în stare. Așa că trebuie să dirijez, trebuie să spun:

„Partea asta trebuie s-o cântăm așa.”

[Mooji] Asta n-ar fi ceva bun decât dacă acest lucru, cumva, dacă toate astea s-ar întâmpla, iar tu ai deveni mai deprimat din cauza asta. Dar dacă cumva este faptul că pasiunea pentru ea se pierde, atunci trebuie să facă loc pentru altceva.

[I.] Da. Mă simt foarte ușurat legat de asta. La început nu eram, dar acum da.

[Mooji] S-a întâmplat ceva în viața ta care să declanșeze această schimbare?

[I.] Am fost în India, și când m-am întors, a început să…

[Mooji] India face chestia asta, uneori.

[I.] Da. Eram în ultimul an de facultate când am fost în India, și când m-am întors mi-am schimbat complet punctul de vedere.

[Mooji] Cum ai ajuns să vii într-un astfel de loc, la satsang?

[Mooji] Ce s-a întâmplat?

[I.] Te-am văzut pe internet acum trei ani.

[Mooji] Ok. Atunci mai bine să terminăm cu asta.

[I.] Da. Vreau s-o termin. Bate-mă! [râsete]

[Mooji] Nu cântatul la violoncel. Aș vrea să te aud cântând, ar trebui să vii să ne cânți odată.

[I.] Chiar îmi place când oamenii mă sună și mă cheamă să cânt cu orchestra.

Îmi place, dar după ce termin nu pot să mai cânt acasă.

 [Mooji] E bine.

[I.] Dar nu vreau asta pentru că… e în regulă.

[Mooji] Ce nu vrei?

[I.] Să cânt acasă.

[Mooji] E ok. Ceva preia puterea.

Ceva se mută în tine și poate că trebuie să se dea la o parte ca să facă loc pentru ceea ce ai venit aici, acum.

[I.] Da.

[Mooji] Deci încotro mergem de aici, acum? Ce se întâmplă?

 [I.] Vreau să mă topesc

complet în Acesta.

 [Mooji] Se întâmplă deja.

 [I.] Se întâmplă deja, dar eu simt zidul acela. Știu că nu e adevărat, dar simt împotrivirea aceea.

 [Mooji] Deci simți o împotrivire. Ai început să vorbești despre asta

de ieri, stând aici.  „Apare o împotrivire. Apare un fel de zgomot.”

Asta nu e ceva neobișnuit, mai ales în astfel de mediu, unde atenția nu e pe lucrurile care vin și pleacă, pe viața de zi cu zi, pe viitor și trecut, și pe relații.

Atenția este pe cine ești tu. Iar când lumina e îndreptată

asupra ta, în acest fel, unele lucruri care nu-ți aparțin încep să fie simțite…

Un zgomot începe să apară. Deci ești conștient de acest zgomot. Energetic, când rezistența e acolo și apar îndoielile, iar această gălăgie ca un fel de tsunami are loc în cap. Știi că nu ești asta. Tu o spui. Cum știi că nu ești asta?

 [I.] E mai mult o intuiție decât o credință, ca o intuiție interioară.

Stăteam tăcut și mintea îmi spunea:  „Stai în continuare și nu-ți asuma riscul.”

Dar eu zic: „Ba nu. Am să-mi asum riscul.”

 [Mooji] Deci începi să discerni diferența dintre mintea ta și Sinele tău. Ăsta e deja un început bun. Știi că mintea, chestia aia

psihologică, îți spune:m„Acum rămâi tăcut,mnu cumva să te faci de râs.”

Deci ai auzit până acum mintea asta, această minte-șarpe vorbind. Ceva obișnuia să asculte de ea, dar tu ai văzut că a blocat o deschidere.

Acum, cel puțin ai învățat din asta că vocea nu e reală. Și apare și o

senzație de împotrivire și totodată discerni:

„Asta nu-i adevărat.” Ok? Atunci, ce este adevărat? Dintre toate lucrurile care vin? Tot ceea ce vine trece. Tot ceea ce apare în spațiul minții, ca emoție, sentimente, toate aceste lucruri, ele vin și pleacă. Chiar și lucrurile pe care le iubești. Nu poți păstra contactul neîntrerupt cu nimic.

Ele vin și pleacă. A fost vreodată ceva care a venit și a rămas?

[I.] Da, simt un spațiu foarte ușor. Dar nu vine și pleacă. Cred că atenția mea vine și pleacă.

Când sunt în acest spațiu ușor și luminos simt că sunt cu adevărat Acesta. Că pot observa din Acesta.

 [Mooji] Tu spui: „Chiar și atenția vine și pleacă.” Deci ceva trebuie să fie în spate, și mai prezent decât atenția, pentru a observa atenția venind și plecând.

Chiar și atenția este fluctuantă, iar neliniștea atenției, asta e și ea observată, din locul din care chiar și atenția e observată.

Există vreo fluctuație acolo? [tăcere]

De aici, chiar și cea mai subtilă mișcare nu scapă nepercepută, dar percepția sau cel care percepe, dacă vrei să folosești acest termen, fluctuează cel care percepe?

Există vreo mișcare în el?

Folosim termenul de cel care percepe, dar nu te lăsa indus în eroare de asta.

Nu indic că este un lucru acolo.

Există un lucru acolo care observă?

[I.] Nu. Uneori simt că nu.

[Mooji] Acum. Există ceva care observă? Toată lumea poate participa.

[Mooji] E o întrebare generală pentru toată lumea.

[Mooji] Există cineva sau ceva care observă?

[I.] Nu. Acum pot observa pe cineva care te aude sau care te vede. Pot observa că tipul acela e nervos și eu pot observa asta.

[Mooji] Deci tipul nervos e și el observat.

[I.] Da.

[Mooji] Deci observatorul acelui tip nervos, este el nervos?

[râsete]

[I.] Nu.

[Mooji] Nu.

A fost vreodată nervos?

[I.] Nu cred.

[Mooji] Dar acum trebuie să știi.

[Mooji] Asta nu e ceva despre care trebuie să faci presupuneri.

[I.] Nu mă simt bine stabilit în Acesta ca să spun cu desăvârșire nu.

[Mooji] Stai puțin! Hai s-o luăm încet și să privim împreună.

[Mooji] Nu rata ocazia de a înțelege acum.

Îți pun întrebarea asta și tu spui:

„Da, nu simt că sunt suficient de stabilit în Acesta.”

Deci exact acolo apare o separare.

Pentru că doar spunând asta, dacă o crezi, ai bătut în retragere

și ai abordat poziția cuiva care trebuie să fie în Acesta.

Ai înțeles?

Ceea ce spun se aude mai puternic în față și mai slab în spate, sau suntem cu toții împreună în această observare? Foarte bine.

Vreau doar să fii conștient de asta, că atunci când spui:

 „Nu cred că sunt destul de puternic. Nu sunt suficient de stabilit în Acesta.”

Cine vorbește acum?

Cine vorbește aici?

Este Acesta sau altul decât Acesta care vorbește?

 [I.] Nu e Acesta.

[Mooji] Nu e Acesta. Deci care dintre ele ești tu?

Tu trebuie să decizi. Acum vreau să-ți spun că

într-un fel tu decizi unde ești. Tu hotărăști. Deci, care ești tu?

Cel care trebuie să facă efortul de a se stabili în Acesta? Sau Acesta?

Și nu spun că e vreun truc psihologic.

 [I.] În adâncul sufletului știu că nu vreau să fiu cel care face efortul. Știu că nu vreau să fiu.

 [Mooji] Este acela care vorbește acum?

 [I.] Poate.

 [Mooji] Fiindcă dacă poți să-i răspunzi înseamnă că poți să-l observi.

Ai putea crede că nu poți să observi, dar tot ceea ce știi sau simți, sau crezi sau proiectezi, sau imaginezi, sau îți amintești, este fenomenal pentru tine.

Asta înseamnă că poți să-l percepi.

Nu poți fi, în esență, acel lucru, deoarece este perceput.

Cine pricepe ce spun?

[Mooji] Este încurajator. Sunt încurajat. [râsete]

Când această voce vorbește, acum, în această prezență, ceva apare și spune: „Da. Vreau doar să fiu stabilit în Acesta.

Nu sunt suficient de stabilit în Acesta.”

 Vom analiza asta fiindcă această voce este rareori pusă la îndoială.

E acceptat că asta e realitatea a ceea ce ești, asta e etapa la care ai ajuns și noi trebuie să ținem cont de asta.

Dar eu am să merg un pic mai departe.

Chiar și asta, nu e și asta tot ceva fenomenal?

Poate fi asta realitatea a ceea ce ești?

Fiindcă vântul va sufla și sentimentele tale se vor schimba.

Deci, cum putem accepta astfel de dovezi șubrede, când cel care vorbește acum își va schimba în curând dispoziția?

Așadar nu acorda atât de multă importanță acestei identități.

Acela din care cea mai profundă observare apare în față, are acesta vreun progres de făcut?

[Mooji] Poate fi altceva în afara ta?

[tăcere]

[Mooji] Vrei un viitor în spiritualitate, sau vrei să fii cine ești?

 [tăcere]

Cine ai fi, dacă nu ești persoana despre care toți presupunem că rostește aceste remarci făcute?  „Vreau să fiu stabilit în Acesta.

Vreau atât de mult, dar văd că nu sunt încă stabilit.”

Și resping această voce. De ce ar trebui să resping această voce?

Fiindcă dacă accept, și dacă tu accepți, povestea continuă.

Capitole noi vor urma, cărți noi, vieți noi.

Ăsta e locul în care dorești să rămâi?

 [I.] Nu.

 [Mooji] Acela care pare a fi dincolo de orice, există vreo distanță până la el?

Acela care pur și simplu este, este în altă parte?

 [I.] Nu.

 [Mooji] Trebuie să răspunzi cu ajutorul imaginației sau altfel?

 [I.] Nu.

 [Mooji] Atunci ce este adevărul?

 [tăcere]

 [Mooji] Este ceva din toate astea adevărat?

 [tăcere]

Este ceva din ce ai spus un fapt concret?

 [tăcere]

Sau faci declarații care vin dintr-o stare emoțională, care înseamnă: „Acum mă simt așa. Te rog, ajută-mă!”

Și în următorul moment ești la bar și bei. E ceva din toate astea care merită considerat a fi adevărat?

Ce-ar fi adevărat?

Chiar și dincolo de credință, ce este adevărat?

 [tăcere]

Te-ai descurcat foarte bine, ai venit aici. Trebuie să terminăm asta.

Ce este adevărat, atunci? Cine ești tu?

 [I.] Este ca și cum știu dar nu știu.

Pot să simt sau să am senzația lăuntrică, dar…

[Mooji] Cuvintele nu o cuprind, cuvintele nu o exprimă.

Cuvintele nu o captează, dar sunt utile ca indicatori.

Cuvintele prin ele însele nu vor fi de ajuns.

Caut ceva de la tine.

Dacă ceea ce indic eu a fost înțeles cumva în modul cel mai profund, încât tu cumva înțelegi ceea ce arăt eu, și totuși nu poate fi fenomenal, adică ceea ce eu îți arăt tu să vezi:

 „Aha! Da, Mooji, îl văd!” Nu poate fi așa.

 [I.] Da. Înțeleg că nu sunt senzația corpului meu, sentimentele mele, gândurile mele; Pot vedea că sunt atras de asta.

 [Mooji] „Eu” ce este?

 [I.] „Eu” este ceea ce nu e adevărat.

 [Mooji] Deci dacă asta nu e adevărat, ce rămâne?

 [tăcere]

[Mooji] Nu gândi. Ce rămâne? Vezi, simte, fii. Ce rămâne?

 [tăcere]

 [I.] Cel care observă asta.

 [Mooji] Cel ce observă asta, îi pasă de ceea ce observă, în mod deosebit?

 [I.] Uneori nu.

 [Mooji] Ia-o altfel. Este afectat

de ceea ce e observat?

 [I.] Nu.

 [Mooji] E ușor să apară unele înțelegeri greșite în ceea ce arăt eu. Aproape că poate părea că sunt

anti-viață, dar nu este adevărat.

Trebuie să descoperi că tu ești viața. Nici măcar că tu o trăiești.

Tu ești viața. În același timp, viața se desfășoară și curge în fața ta, martorul vieții.

Că tu ai senzația unei existențe dinamice aici. [aplaudă]

 „Bună. Ce mai faci? Drăguț.”

Asta se întâmplă în fața a ceva care nu se întâmplă, în a cărui prezență toate aparentele evenimente au loc, dar care nu suferă din cauza evenimentelor sau non-evenimentelor.

Și totuși nu este un lucru anost, lipsit de viață, pentru că toată viața emană din el. Fiecare ființă vie și fiecare

expresie iau naștere în el, și sunt observate în el, și totuși El în sine este inalterabil.

Ce este acest El la care ne referim?

Unde este El?

Unde este El?

Cine Îl poate cunoaște?

Numai El poate să-L cunoască.

Asta este. [râsete]

 [tăcere]

O adevărată discuție sau explorare a acestor lucruri este imediată. Este spontană, nu e previzibilă.

În acest sens, nu e veche, nu e istorie. Niciun cuvânt din nicio limbă nu o exprimă sau cuprinde.

Cine ești tu?

Ești altceva decât El?

Se pare că fiecare ființă vie trebuie să guste experiența.

Trebuie să gustăm senzația de individualitate, egocentrism, autonomie, toate astea.

Ideea este să știi cine ești tu în această experiență.

La un moment dat, se pare că Conștiinta se satură să mai poarte masca personalității.

Acum vrea s-o dea jos.

Să discerni diferența dintre mintea ta și Sinele tău, acest lucru este deja un început foarte bun.

E nevoie de foarte multă energie ca să fii o persoană;

Nu e nevoie de nicio energie pentru a fi Sinele.

Share