Compasiune și empatie-Mooji

Compasiune și empatie-Mooji

Satsang cu Mooji

Retragere în Tăcere

6 Mai 2012 – Zmar, Portugalia

Mintea umană nu poate înțelege înțelepciunea Supremului

[Interlocutor] E într-adevăr o grație și binecuvântare să fiu aici, în prezența ta magnifică.

Întrebarea pe care o am se referă la empatie și compasiune.

Mă aflu aici după ce te-am ascultat pe YouTube.

Asta m-a ghidat să merg mai adânc în interior.

Acum douăzeci de ani am primit o tehnică de autocunoaștere de la dragul meu maestru, pe care îl iubesc profund. Și practicarea acestei cunoașteri de a merge în interior a sensibilizat senzația vibrațiilor și energiei, și ceea ce am descoperit e că am devenit mult mai empatică.

Întrebarea este:

Uneori empatia cu ceea ce se întâmplă în lume, cu alți oameni, ajunge foarte adânc în interior, ca durere, e simțită ca „durerea lumii”.

 [Mooji] Da.

[I.] Întrebarea este:

Cum să rămân mai detașată în această experiență?

Mulțumesc.

[Mooji] Foarte bine.

Această sensibilitate este naturală pentru toate ființele inteligente.

Odată ce ai recunoscut Sinele și stii că „Eu sunt acel Sine”, nu ca o credință ci ca pură experiență, hai să îi spunem așa, atunci compasiunea nu este ceva ce tu faci. Maestrul meu, Papaji, spune de asemenea:

 „Dacă mâna duce mâncarea la gură, ar trebui gura să îi mulțumească mâinii?”

Nu. Ele sunt o singură mișcare. Sunt o singură mișcare.

Aceasta este compasiunea, dacă vrei să spui. Eu nu fac ceva altcuiva, ci devine o acțiune a Sinelui către Sine.

Devine propria ta… Asta e sensibilitatea ta, înțelegi?

Nu e nevoie să spui asta. În exterior, ia forma: „Noi facem ceva pentru lume” etc. Dar înăuntru, tu știi că nu e așa. Sinele are grijă de sine însuși.

E o altă ocazie de a-și exprima frumusețea, iubirea de sine, nu pentru altul.

Nu există „altul”, ajungi să vezi asta.

Așadar la un moment dat desigur, când vezi durere, agonie, ceva răspunde în mod natural la asta, dar dacă merge mai departe de atât, și începi să vezi suferința și te întrebi: „Cum putem să oprim asta?” atunci ai mers prea departe, de fapt.

Vreau să spun asta, pentru că e ca și când ai spune:  „Acest lucru nu ar trebui să fie.”

Știu că există o sensibilitate în noi, care simte:  „Am vrea să vedem dispariția sărăciei, am vrea să vedem sfârșitul suferinței.” Nu se vor termina! Nu în felul acesta. E tot un instrument al Conștiinței pe care îl folosește ca să se rafineze pe sine însăși.

O minte omenească nu poate înțelege înțelepciunea Supremului. În cel mai bun caz, ceva doar spune:  „Este de neînțeles”, și oferă, poți spune, ca și Conștiință, propriul său sens al independenței în serviciul acelui Întreg. Asta face. Dar o face fără nicio obsesie, astfel. Dacă se întâmplă ca un înțelept să treacă pe undeva și dintr-o dată e cutremur, clădirile se prăbușesc și oamenii strigă, prinși în ruine… Acel înțelept, el sau ea

va merge acolo și va ajuta peste tot,va face tot ce este de făcut.

Dar când treaba e terminată, va merge mai departe. Nu cu povești: „Oh, am fost în acel oraș, a fost teribil, nu știu ce e de făcut…”

Nu, pur și simplu.

Acuma, această detașare nu înseamnă nepăsare.

Este foarte potrivită situației, și dincolo de asta nu poți suferi în numele altora.

Nu e de ajutor. Dar de asemenea, uneori trebuie să fii atent fiindcă felul în care mintea interpretează ceea ce se întâmplă s-ar putea să nu fie adevărat.

E ușor să arăți suferință. Dar la un anumit nivel, suferința e necesară, e rezonabil.

 „Arată-mi cum!” Nu știu să îți arăt cum… Eu văd că dacă iei pe cineva din situația în care spune:

 „Viața mea e așa și pe dincolo” Și îl întrebi: „Cum ai vrea să fie?” și îl muți în altă parte, după două săptămâni se întoarce înapoi. Fiindcă viața lor pare să fie aici.  „Aici e realitatea mea, nu acolo. Am crezut că ar fi în altă parte, să trăiesc o viață lingând miere toată ziua. Dar cumva nu e ceea ce vreau. Sunt aici, cu greutățile și cu toate…” E o realitate în asta, prin care trebuie să trecem.

O să spui: „Bine, dar copiii? [care suferă] Cum e cu ei?” Copiii sunt și ei [suflete] vechi. Suntem cu toții împreună în asta. Nu îți spun să nu-ți pese. Nicidecum.

Dar este ceva…

Rămâi ca Sine, și lasă-ți ochii să fie martori la acțiunile Supremului.

Pentru că a suferi în numele altora nu îi ajută. Și, de asemenea, cuvântul „suferință” e deseori greșit folosit și înțeles, fiindcă ne identificăm: „N-aș vrea ca asta să mi se întâmple mie.”

Și da, există o motivație de a împărtăși, de a fi prezent, de a fi sincer. Așadar nu aș vrea să pun asta în vreo formă, prea mult. Doar îți spun, rămâi ca Sine.

Cumva, toate acestea vor începe să aibă sens la un anumit nivel. Dar stând unde ești, în gândirea duală și în mintea egoică, nu putem înțelege cât de nepătrunse sunt căile Domnului. Nu se poate…

Treptat vei ajunge să înțelegi și să vezi: da, cumva există o încredere, o înțelegere. Și acolo unde e nevoie de ajutor, ajutorul se va manifesta.

Fiindcă nu poți trece mai departe când vezi un frate sau o soră în suferință sau în durere și mergi mai departe spunându-ți: „Nu e nimic, asta nu există”. Nu, ceva te obligă, dacă ești sincer, să fii acolo, să fii prezent, să te uiți. Dar nu exagera. Nu trebuie să devii un misionar.

Nu vreau să stabilesc categorii „asta nu, asta nu”, dar cea mai pură împărtășire pentru voi este:

Rămai ca Sine.

Rămâi ca Sine.

Și orice acțiune vine pe moment, ea va fi exprimată.

Este acțiunea Universului, dacă nu e persoana acolo. Persoana nu este un evaluator corect a „ceea ce este”.

Și am dat exemplu, cu o ocazie, mereu vorbesc despre asta fiindcă exprimă o înțelegere atât de profundă:

Într-un satsang foarte asemănător cu acesta, care a avut loc cu ceva timp în urmă la Bombay, un om s-a ridicat, după ce Sri Nisargadatta Maharaj vorbise despre viață – același subiect cu al nostru, de fapt; Și a spus: „Domnule, vă ascult cuvintele și am încredere în ele. Sunt atins de ceea ce aveți de spus. Dar dacă e să fiu cinstit, în cazul meu, eu mereu experimentez suferința.”

Maestrul a răspuns de îndată:  „Nu e adevărat, nu experimentezi suferința, ci suferi ceea ce experimentezi.”

Nu experimentezi suferința.

Suferința nu e un lucru, să spui

„Experimentez suferința”.

Ci „suferi ceea ce experimentezi”.

Asta aduce puterea înapoi la el, vezi tu?

Cum întâlnești ceea ce vezi e determinat de cine crezi că ești. Și de nivelul de înțelepciune pe care l-ai dobândit, cât de adânc e stabilită înțelegerea în Sinele Ființei. Atunci vei vedea

că nu vei suferi experiența.

Ca în exemplul pe care l-am dat, cu înțeleptul aflat în trecere pe undeva unde are loc o catastrofă, o calamitate… vei răspunde la asta, vei fi prezent, când ce e făcut – e terminat, și tu vei ști când s-a sfârșit.

Aici, vei ști.

Ceva îți va spune.

Iar corpul se va deplasa mai departe.

Alții vor spune: „Cum poți fi atât de calm și nesimțitor?”

Dar poate acela se află într-o stare mai pură de funcționare decât cel care plânge și țipă pe stradă. Sensibilitatea e naturală dar nu trebuie să predomine, nu poate fi pe prima pagină a Conștiinței.

Este inclusă în toate expresiile care pot apărea, dar prezența predominantă, prevalentă, va fi cea a purei Conștiințe de Sine.

Am dat un exemplu cu o vreme în urmă: dacă deodată ar apărea o scenă de completă devastare, o bombă e detonată sau altceva…

Și dacă am putea vedea îngerii care asistă la această scenă, dacă ai avea ochi să îi vezi, ei nu ar plânge îngroziți.

Ar fi o seninătate, o prezență, o putere, o autoritate, un calm, o compasiune, de neconceput pentru mintea umană. Ei s-ar mișca pentru a aduce schimbarea, într-un fel pe care noi nu îl putem înțelege. Aceste forțe sunt aici.

Sunt parte a propriei noastre alcătuiri interioare.

Dar nu reușim să vedem și să apreciem potențialul și puterea și prezența Supremului deoarece ochii noștri sunt în altă parte. Slujesc altceva, proiecțiile noastre, destul de des. Orbire. Nu e nevoie să ne pregătim în exces, pentru nicio calamitate.

Doar să fim Sinele.

Nimic nu e atât de proaspăt ca Sinele.

Dar cât timp porți respirația minții, îți tot spui:  „Dar tu nu faci nimic, doar stai acolo

petrecând timpul.”

Astfel toți devenim ca pe bandă rulantă, nu ne putem opri. Nu acordăm nicio prețuire tăcerii, odihnirii în spațiu.

Așadar, da, sensibilitatea e acolo, e parte a acelei dulci miresme a Sinelui dar ea nu poate fi lucrul predominant.

Simte acest lucru, dar dacă rămâi în ea vei fi atras în tot felul de gânduri: „Cum permite Dumnezeu să se întâmple toate astea?” Se poate întâmpla, dacă merge prea departe.

Tu rămâi neclintit, aici. E atât de mult, nu vei înțelege niciodată, nu prin efort.

E ca și cum Supremul spune:  „Puteți să adunați cele mai ascuțite minți ca să Mă descifrați, și nu puteți să vă apropiați de Mine.

Dar dacă Mă iubiți, sunt al vostru.”

Nimeni nu este suficient de isteț ca să înțeleagă gloria lui Dumnezeu.

Dar dacă ești destul de inteligent ca să te abandonezi la picioarele Supremului…

Nici măcar nu determina ce crezi tu că e bine pentru tine.

Fii atât de complet în a te oferi pe tine însuți, de parcă ai putea!

Chiar și acolo, grația e partea cea mai importantă.

Chiar și să ne imaginăm pe noi înșine ca instrumente ale voinței divine, tot o aroganță e. Este tot aroganță. Încă presupune o separare.

Suntem UNUL.

Râzând împreună, suferind împreună, trăind împreună, murind împreună.

Și dincolo de toate, împreună, ca UNUL.

Cum întâlnești ceea ce vezi este determinat de cine crezi că ești și de nivelul de înțelepciune pe care l-ai dobândit, cât de adânc e stabilită înțelegerea ta în Sinele Fiintei.

Rămâi ca Sine și lasă-ți ochii să fie martorii acțiunilor Supremului.

„Cum întâlnești ceea ce vezi
este determinat de cine crezi tu că ești
și de nivelul de înțelepciune pe care l-ai dobândit,
cât de adânc a stabilită înțelegerea ta
în Sinele Ființei.” 
~ Mooji

Share